Eram în liceu, cred, când l-am văzut pentru prima dată pe scenă. Se întâmpla la Deva, pe scena Festivalului de Muzică Ușoară ”Stelele Cetății”. Îmi amintesc că ne-am prăpădit de râs la momentul lui, un fel de cântec întrerupt de ceea ce s-ar fi putut numi ”distorsionări” ale discului de vinil. Cei trecuți de 40 de ani știu despre ce vorbesc. Atât de bine reda Ioan Gyuri Pascu expresia ”sare acul”, încât, dacă-am fi ascultat cu ochii închiși, ne-am fi întrebat, cu siguranță, pe unde o avea ascuns pick-up-ul. Sala râdea cu lacrimi, dar pe chipul său nu tresărea nici un mușchi, nici un zâmbet, nici o grimasă în plus față de ceea ce avea de cântat, de interpretat. Nu-mi amintesc dacă venise ca și concurent sau ca să susțină un recital. Nici măcar nu mai contează.
Timpul a trecut. După 1990, l-am revăzut în Grupul Divertis, cu uimire, pentru că știam că Gyuri cântă, nu că ar fi actor. A fost! Din fericire pentru noi toți, unul autentic. După o vreme, s-a întors la cântec. Sau poate nu plecase niciodată, doar că noi nu știusem încă asta. Și a cântat Gyuri, ardeleanul nostru cel drag, simplu și fain, despre tot ce a trăit și n-ar fi trebuit să-l doară. A cântat ca om, a trăit ca artist. Iubiri, împliniri, bucurii, dezamăgiri, boală, tristeți, zboruri, și soare, și ploi… A căzut și s-a ridicat, n-a lăsat să i se vadă lacrima, deși zâmbetul i se înjumătățise parcă. Era cât pe ce, în urmă cu câțiva ani, să dea mâna cu DUMNEZEU, dar EL l-a refuzat discret, lăsându-l să ne mai încânte o vreme.
În decembrie 2015, a fost președintele juriului la Festivalul de Muzică Folk ”Mediaș Cetate Seculară”. M-am gândit să-l rog să-mi acorde un interviu pentru revista Formula AS. Dar, pe drumul spre Mediaș, a avut un accident cu mașina și asta m-a făcut să renunț. Nu era momentul. Era speriat Gyuri. N-a lăsat să i se vadă tremurul și spaima, dar asta nu înseamnă că ele nu existau. Nu mai era artist, nu mai era vedetă (asta, de fapt, nici nu cred că s-a considerat vreodată!), era doar un om. Atât. S-a ținut deoparte de zumzetul din culise, de vacarmul specific unei astfel de manifestări. Se râdea, se fuma, se vocifera mult în juru-i, dar Gyuri parcă nu era acolo. Au fost, e drept, pe-aproape câțiva oameni faini ce au avut grijă să-i fie liniște, să-i fie bine.
Nu știu cum de a putut cânta, totuși, pe scenă. Poate de-acolo, din cântec, și-a luat puterea să treacă peste nefericita atingere tangențială a morții. ”Să vă ferească DUMNEZEU de neiubire!”, le-a dorit celor prezenți, la finalul recitalului. Ceva m-a făcut încă de-atunci să cred că știa exact despre ce vorbește. Pentru că am observat, puțin mai târziu, ce ființă fragilă era. De preț părea a-i fi doar chitara, nimic altceva. Ca și când născătoarea asta de sunete i-ar fi fost cea mai trainică legătură cu viața. În noapte, când luminile scenei s-au stins, artistul Ioan Gyuri Pascu a plecat. Precipitat, cumva, indecis. Omul Ioan Gyuri Pascu ar mai fi întârziat puțin, ca și cum aștepta ceva. Poate îmbrățișarea prietenească a unui alt semen de-al său, cineva care să-l fi adunat omenește la piept și să-i spună: ”A trecut! Ești aici și va fi bine!” N-a fost să fie!…
În astfel de momente, e inutil să spui ”Dacă…”, pentru că, atunci când e vorba de moarte, condiționalul nu există. ”Când dobândim lumea…”, spune Scriptura. Ioan Gyuri Pascu a dobândit-o, azi dimineață, pe a lui. Nouă ne-a rămas a noastră, așa cum e, ceva mai frumoasă, desigur, având cântecul și versul lui drept moștenire.
Dacă tot te-ai grăbit să pleci, să-ți aduni sufletul în îmbrățișarea lui DUMNEZEU, ține tu luna pentru noi, OM fain, să nu se prăvale asupră-ne cu tot cu cer!…
